Nile – The Underworld Awaits Us All

Nile – The Underworld Awaits Us All

Avem o temă în prima secundă a albumului. Popping este „la scurt timp după”. Ce s-au gândit din nou? Vor să ne înnebunească din vestiar? „Stelae Of Vultures” și alergați cu toții către dicționarele mele. Cu tine si eu, nu vorbesc despre asta. Stela este singulară, stele este plural, iar Stâlpii Predator lovesc topi-ul în flăcări pentru a începe lupta. Death Metal frânează de la jucători, din SUA și Grecia noastră și ceea ce observ de la început este că Giorgos Kollias, poate cel mai studiat și impresionant baterist în sunetul extrem, urmează îndeaproape chitarele lui Karl Sanders, Zach Jeter și Brian. Kingsland... Trupa cu TREI chitare? DA!

Urmează – respirație adâncă – „Chapter For Not Being Hung Upside Down On A Stake In The Underworld And Made To Eat Feces By The Four Apes”. Hai, le-am măsurat. Douăzeci și două de cuvinte. Frumuseți bune din anii 80 și recordurile Grindcore ale epocii? Deși știți, ca și mine, că Nile îl are cu titluri lungi, vezi „Papyrus...”. Kollias profită la maximum de tehnica Mickey Mouse, adică jucând „conform acțiunii” și cântând tot ce îi trece prin urechi. Așa leagă coloana sonoră din toate părțile și forma sună concret în fiecare moment.

În „To Strike With Secret Fang”, de doar 118 secunde, găsim și o pauză, chiar acolo, la început. Riff, tobe bântuite, hai să mergem! De acum încolo îmi pare rău pentru oricine vrea să spargă tobele piesei. Și pentru că știu un suflet pe internet care s-a gândit deja la asta...

Al zecelea disc Nile este semnat, la capitolul mixaj și mastering, de marele Mark Lewis (făcuse și pe cel anterior), care a produs un super-descărcare de trupe, de la Six Feet Under și The Black Dahlia Murder, la Cannibal Corpse și Deicide. Și le-a făcut și sună ca niște buldozere.

„The Pentagrammathion of Nephren-Ka” amestecă pachetul. Chitare clare, atmosferă misterioasă, teme variate, lente și rapide, fără alte instrumente și... „Overlords Of The Black Earth” urmează pentru a demola o duzină de piramide... Absolut tehnic, cu schimbări de viteză și pauză, cu schimbare de timp și voce corală. Nu vorbim despre asta, băieții sunt meșteri.

„Under The Curse Of The One God” începe cu o frenezie de instrumentale, trece prin acea pauză, trece din nou și vocea profundă a lui Sanders este lăsată să-și facă rău și să conducă într-un pod cu tempo mediu. Lasă-i să facă timpul ciudat, să ne facă și mai geloși. „Doctrina lucrurilor din urmă”... ai! Asta din nou nici nu pot măsura. Acesta este urmat de deschiderea egipteană a „True Gods Of The Desert”, cu trupa mișcându-se la viteze mici, Doom-o-Deathing și punând o melodie variațiilor tribale. El ține asta aici timp de șapte minute și măcina după bunul plac. Ați auzit și refrenele aici, da? A continua cu acelasi nume...

… Care omonim durează peste opt minute și jumătate! Și în care omonim cade lemn nebun. Diverse ritmuri, tutti, fluctuații și din nou de la început. Hei băieți... Acești Nili sunt Delta Mekong a Death Metalului! O asemenea tehnică și astfel de cunoștințe... Ele indică doar acolo. Epilogul, instrumentalul „Lament For The Destruction Of Time”, începe prin a aduce un omagiu trupelor Thrash din anii 80 și nu numai. Nile sunt mari maeștri și infidelitatea lor este o teză permanentă de doctorat despre gen și evoluția lui de-a lungul anilor. Viitorul în difuzoarele și căștile noastre... în prezent.

Kostas Koulis

9/10